La Editura Convorbiri Literare a apărut monografia “Teodor Al. Munteanu. Popas în timp”, de Livia Ciupercă.
“Livia Ciupercă ne propune o emoţionantă şi documentată trecere în revistă a vieţii şi operei lui Teodor Al. Munteanu (1911-1988), ultimul secretar de redacţie interbelic al revistei “Convorbiri literare” (1939-1944), din seria I.E. Torouţiu. O lucrare de istorie literară întemeiată pe surse documentare de primă mână, cu atât mai necesară în cazul unui scriitor trecut la index după instalarea comunismului, când a fost dat afară din USR şi reprimit în breaslă abia în 1968. Popasul în timp al Liviei Ciupercă repune în drepturi pe Teodor Al. Munteanu, unul dintre nu puţinii scriitori cu destinul strivit de tăvălugul istoriei.” (Cassian Maria Spiridon)
„Pasul tău e tăcut ca al liliacului furişat printre hrubele despuiate, putrede şi încovoiate ale peşterii Somnului, din masivul muntos al Indiferenţei, din împărăţia zdrelitei Cantarida – ucigaşa. Ucigaşă şi-atunci, ucigaşă şi-acum. Cantarida care s-a vrut a te ţine sub obroc – şi-atunci, dar şi-acum, prin urmaşii tăi. Nemiloasă cantaridă! De ce te răzbuni? Care-a fost vina lui? Şi-a iubit ţara, satul, familia… Pe ai săi companioni i-a venerat. De-aş aminti doar pe Torouţiu, magistrul – pentru el, şi n-ar fi puţin. Pentru energia consumată-n timp de război, pentru flacăra pasiunii de redactor al unei mari reviste amintitoare de Titu Maiorescu. Ghicit-aţi! Da, e doamna „Convorbirilor literare”. Familia convorbiriştilor, din ultima ei respiraţie bucureşteană. A trudit, ca redactor, ca ultim redactor, cu sârg. Pasul tău, Teodore, la 25 de ani, bătuţi pe muche, de când plecat-ai spre zările senine, acolo unde nu mai este nici durere, nici prigoniri, nici nedreptate, noi – cei de-aici, nimicnicii, continuăm să tăcem. Tăcerea noastră este vinovată, Teodore. Eu, mă simt eliberată, cumva… Am mers pe urma paşilor tăi, la M.N.LR., la B.V.A.U., la B.A.R…. Acasă la tine – pe strada Poiana Vadului, uşa-i tăcută, pecetluită în uitare… Puţini vecini îşi mai amintesc de tine… La Domneşti, de Ghencea doi – locu-ţi de veci e-n cucernică aşteptare. Aşteptare a unei fălclii dăruită de-un confrate. De-un confrate. Oh, Doamne! Tăcere! Tăcere vinovată simt. Şi dinspre Smulţii tăi natali… Smulţenii cărora le-ai dedicat puţin din energia ta. Ţi-ai evocat, cu-asupra de măsură conştientă, confraţii. Pe tine cine te evocă dintre cei de azi? Cine? Cine? Cine? Tare-aş vrea să-i văd şi să-i aud. Mult mult de tot. N-ar regreta. Amintitor, să zicem, ar vibra întru amintire, prin… Viori de lut şi Meri domneşti. Sau… Furtuni potolite. De fapt, nepotolite, împotmolite în tăcere. De mai multe decenii. „Şi-aş vrea ca din pământ / Să crească numai fire / De dragoste…” Să sperăm, iubite poet, Teodor Al. Munteanu! Să sperăm!” (Livia Ciupercă)