Paul Mihalache (n. 1982) a publicat în anul 2007 volumul de proză scurtă “Ceasuri târzii”, pentru care a obţinut Premiul de debut al revistei “Scrisul Românesc”, iar în 2008 i s-a decernat Premiul Internaţional Naji Naman pentru povestirea “Charlie”. În 2011 a publicat romanul „Târg de arlechini”, Editura Tracus Arte, distins cu premiul „Tânărul prozator al anului 2011”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a doua, de Ziua Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie 2012. Acum lucrează la un nou volum, despre care ne-a oferit informaţii în exclusivitate:
“Cu vreo jumătate de an în urmă, probabil că aș fi fost mult mai încântat să încerc o prezentare a cărții la care lucrez. Între timp, însă, s-au întâmplat câteva lucruri. În primul rând cartea la care lucrez s-a transformat (nu prin divizare, ci prin detriplare) în trei. Iar în al doilea rând, am vorbit cam mult (pe la diverse lansări și alte lecturi) despre Târg de arlechini, romanul meu apărut anul trecut la Tracus Arte, până când a început să mi se pară că bat câmpii. Pentru că n-o să mă apuc niciodată să spun ceva de genul în această carte mi-am propus să… Ori ceea ce am vrut de fapt să spun este că…
Hai să vorbesc câteva cuvinte despre un volum de nu știu cum să-i zic… eu le-aș zice poeme, dar mi se va imputa că’s fragmente de proză. Nuvele nu’s… Îs niște texte; sincer să fiu mie puțin îmi pasă cum ar putea fi categorisite, atât timp cât vor plăcea. Dar puține cuvinte. O să vorbesc.
L-am auzit de curând pe Daniel Cristea Enache spunând că o carte bună de poezii poate fi citită de oriunde – deschizând-o la întâmplare. A mea nu (n-o fi bună sau n-o fi de poezii; ori nici una nici alta; ori lucrurile s-or mai fi schimbat de când zicea Daniel ce zicea). Poate că unele fragmente rezistă și separat: cele cu multe imagini – foarte vizuale, altele cu siguranță că nu. Ceea ce mi-am propus în această carte poate fi văzut abia la final, citind-o cap-coadă. Dacă sunt poeme, atunci cu siguranță nu sunt poeme epice. Probabil că ăsta va fi un oarece dezavantaj în cazul lecturilor, dar nu mă interesează foarte tare. Firește că e mișto să mergi uneori la diverse întâlniri literare, prilej de beri și de discuții mișto, dar, contrar multor păreri pe care le-am tot auzit în ultima vreme, cred că literatura, fie ea proză, fie poezie, se citește, în primul rând, nu se ascultă.
Sper să fac în așa fel încât volumul să fie gata cât mai curând și să apară anul ăsta – mai depinde și de editură – din punctul ăsta de vedere, nu-i încă nimic sigur.
Eu am câteva opțiuni în minte, dar mai sunt discuții de purtat și beri de băut până să se definitiveze lucrurile.
Rădăcina de mandragoră
Dinspre mare se aude o adiere ca de mătăsuri foşnitoare –
poate un spânzurat deasupra apei, aninat de-un colț de lună,
ori numai ștreangul legănându-se în întuneric pentru cine-o avea poftă.
Se spune că din sămânța de spânzurat apar în pământ mandragore,
iar cel care le găsește capătă puteri depline asupra trupului oricărei fecioare.
De morți plutitori s-a mai auzit –
înecați vineții, cu fața spre cer
îndreptându-se agale spre țărmuri străine,
unde femeile îi trag pe mal și-i jelesc,
chemându-i fiul meu, copilașule,
apoi îi îmbracă în haine uscate și-i îngroapă cum se cuvine în curtea din spatele casei –
colonii de orfani plutitori
în căutarea pământurilor adoptive.
Poate că, de fapt, foșnetul slab, ca o adiere,
nu-i decât murmurul vrunui mort solitar
îndepărtându-se lent, vâslind, cât mai departe.”
Paul Mihalache